Îmi descopăr un text vechi de şapte ani, cu titlul „Toată lumea la Mme Tussaud”, al cărui subtitlu era „Sepp Blatter i-a mai spus o dată «da» lui Putin”. Am scris atunci despre avalanşa de episoade şi declaraţii rasiste din campionatul Rusiei şi despre reacţia la fenomen a preşedintelui de atunci al FIFA. Am scris aşa: „Cum e citit de Sepp Blatter profilul rasist al unui fotbal în care opinia e delict şi se pedepseşte cu scoaterea din peisaj? Drept «un model de deschidere şi toleranţă». Prezent în spatele lui Blatter, Vladimir Putin a reuşit să nu facă o criză de rîs. A arborat expresia unui tăiş de ghilotină şi a clipit. Atât. Ce-i drept, Putin vorbise deja. Sculptase o statuie din cuvinte pentru Sepp Blatter şi făcuse din el farul democraţiei fotbalistice. Aşa e obiceiul la FIFA şi în politică: în momentul când cineva trage preşul de pe gunoi, mimezi autismul. În plin scandal de corupţie, Blatter exaltă musculatura de bronz a FIFA şi anunţă că Bhutanul – ei bine, da, Bhutanul însuşi – a obţinut primul succes din istorie într-un meci cu Sri Lanka – ei bine, da, Sri Lanka însăşi. Ce vrem mai mult?”
S-a ales ceva de protestele Football Association faţă de felul în care a fost încredinţată organizarea CM Rusiei, cu inspiraţia luată din serialul de mare succes „Forsythe Şpaga”? Dar de semnalele presei internaţionale, care observa că „modelul de deschidere şi toleranţă” tocmai anexase Crimeea şi pregătea noi ofensive, botezaze ulterior operaţiuni speciale? Dar de relatările despre adversarii incomozi şi capabili de erezia disidenţei, pe care „modelul de deschidere şi toleranţă” îi împuşca pe stradă sau în casa scării? Dar de protestele africanilor din campionatul „modelului de deschidere şi toleranţă”, care se săturaseră să fie hrăniţi cu banane azvârlite din înaltul tribunelor? Ştiţi şi ştim răspunsul. Nu s-a întâmplat nimic. Tăcerea fiind de aur, toată lumea s-a îmbogăţit prin muţenie, de la Sepp Blatter în jos.
Scenariul se repetă acum, când steagul FIFA flutură pe cel mai înalt qatarg. Şi când dosarul malversaţiunilor qatareze e gros cât cartea de telefon de pe vremuri. Abuzuri peste abuzuri, muncitori transformaţi în sclavi pe plantaţie, cu paşaportul confiscat sine diae, sacrificii umane ca în Apocalypto (nu la fel de sângeroase, dar ceva mai multe) şi o cortină de sclipici menită să acopere puroiul. Mai mult, la intersecţia dintre indigenţă şi cinism, Gianni Infantino (ce nume potrivit!) solicită, într-o scenă de teatru absurd, ca Rusia şi Ucraina să înceteze războiul pe durata CM, pentru ca lumea să se concentreze pe fotbal, nu pe drone, case şi vieţi făcute zob. Că Infantino n-a auzit adagiul latin inter arma silent musae nu trebuie să mire. În fond, omul e italian, ce legătură să aibă cu romanii? Dar tot Infantino e cel care insistă de câte ori are ocazia, alături de ceilalţi tenori care cântă fals în corala FIFA, că fotbalul trebuie despărţit cu orice preţ de politică.
Vom uita şi mizeriile astea, din păcate. Inclusiv barăcile care trec drept spaţii de cazare pentru turişti. Vom mai scrie un pic despre ele, până la primul gol formidabil sau până la prima greşeală mare de arbitraj. Pe urmă, gata. Ne vom vedea liniştit de meciuri şi vom ţese pronosticuri, combinaţii şi elogii. Iar banii se vor scurge pe canalele obişnuite în buzunarele cuvenite. Filiera Nicolas Sarkozy-Michel Platini-Tamin bin Hamad al-Thani (de meserie emir în Qatar) va funcţiona mai departe, cu tot cu cele şapte miliarde de dolari care înseamnă, conform contractului, vânzarea de avioane de luptă Rafale. Vom uita şi de Phaedra Almajid, membră a echipei de relaţii cu presa a Qatarului, care a divulgat mituirea de către qatarezi a trei delegaţii africane pentru voturi. Vom uita de Raportul Garcia, care a dezvăluit pe sute de pagini o serie de matrapazlâcuri faraonice. Măcar dacă n-am uita figura celui care ţinea între mâini foaia albă pe care era scris numele organizatoarei CM din 2022. E chiar albastrosul de azi trecut prin reeducare. E chiar Sepp Blatter, ale cărui puseuri de aducere aminte şi regrete put a ipocrizie de la o poştă electronică.
S-a scris epuizant de mult despre felul în care mutarea CM în noiembrie-decembrie a adus prejudicii întregului fotbal mare. Şi? S-a întâmplat ceva? Nimic, în afară de murmurarea resemnată a unui vers dintr-un cântec al lui Sergiu Zagardan: „Aşa e viaţa, / are şi uşor, şi greu”. S-ar fi putut întâmpla ceva? O încercare ar fi meritat făcută. Iar încercarea poartă numele de boicot. Nu acum, cu două-trei zile înainte de Qatar-Ecuador, ci atunci, imediat după ce Blatter a arătat lumii foaia albă cu numele judeţului organizator. Ce-ar fi putut să facă FIFA în faţa unei asemenea mişcări? Să sancţioneze Franţa, Anglia, Italia, Germania, Spania, Olanda, Portugalia, Belgia, Argentina şi Brazilia? Şi? Cu cine s-ar fi jucat CM? Şi oare n-ar fi putut marile cluburi europene să se ralieze echipelor naţionale, dincolo de rigorile de acronim UEFA-FIFA, şi să pună împreună piciorul în prag? Sigur, unii vor spune că demersul e utopic şi că englezii denumesc utopia „paradisul proştilor”. Dar tocmai inerţia de reacţie i-a costat pe englezi pierderea organizării CM din 2018 şi i-a făcut să nu se mai obsească să-şi depună dosarul pentru 2022.
Până la urmă, bucuraţi-vă de fotbal. Sigur, nu excesiv şi nu cu multă băutură. Nu cu pantaloni scurţi. Nu cu minijupe, tricouri mulate sau cu bluze decoltate, dacă sunteţi femei. Nu cu manifestări tropicale după victorii şi nici cu beţii după înfrângeri. Nu cu manifestări de bucurie pe străzi şi în hoteluri. Nu cu ziarişti care îşi permit să filmeze în locuri publice. Cu nimic din toate astea. Linişte şi prudenţă. Căci, nu uitaţi, judeţul Qatar are colindul lui pentru iarna fotbalului: „Sharie cu zurgălăi”.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER